Tipologia partenerilor

Tipologia partenerilor, lansată în 1977 de J.A.Lee identifică 6 tipuri de comportamente de relaţie erotică:

  • Eroticul: caută un partener ideal şi crede că nu există mai multe persoane potivite pentru el, ci una singură. Se identifică mult cu partenerul, va încerca să afle cât mai multe despre acesta. Este fidel, monogam, însă din cauza curiozităţii şi entuziasmului nu este exclus să aibă o relaţie extraconjugală. Implicarea sexuală este de obicei timpurie.
  • Ludicul: caracteristic acestui tip este infidelitatea, preferă mai multe relaţii. Are o imagine bună despre el, îi place variaţia, nu se implică prea mult, este superficial şi caută persoane la fel de superficiale. El dispune de „arta seducţiei“ fiind un „vânător de recompense afective“, fantezist şi surprinzător.
  • Storgicul: este un partener afectiv, ce se descoperă pe sine prin intermediul dragostei. Acest tip îşi începe relaţia sexuală târziu, dar odată începută este foarte apreciată. Chiar dacă relaţia nu funcţionează, ducând la disoluţia cuplului, partenerii vor continua să rămână prieteni.
  • Maniacul“: se defineşte ca o persoană foarte dependentă emoţional dar şi extrem de geloasă. Acest lucru se traduce uzual prin „fire obsedată de persoana iubită“. Are o imagine de sine scăzută, săracă şi o apreciere minimă, suferă de teama de a nu fi respins şi abandonat.
  • Agapicul: dintre toate tipurile de parteneri, acesta este cel mai puţin posesiv, cel mai înţelegător şi iertător. Se remarcă printr-o răbdare deosebită, este păstrat relativ uşor în relaţie. Pentru unii cercetători, acest tip de partener poate fi masochist, prin faptul că sunt dispuşi să-şi lase partenerul să-i abandoneze.
  • Pragmaticul: pentru acest tip de partener, relaţia este ca o afacere. El încearcă să-şi însuşească bunurile partenerului pe cale juridică. Partea materială este cea mai importantă pentru aceştia, ei nefiind interesaţi de cineva fără valori materiale.

Aceste tipuri de parteneri sunt doar generalizări, şi este puţin probabil ca cineva să aparţină în mod exclusiv doar unuia dintre tipuri. Hendrick şi Hendrick (1983, pag 119) consideră că „stilul preferat de a iubi al unei persoane se poate schimba de-a lungul vieţii sau chiar în cursul unei relaţii date”.

În ultimele decenii au fost realizate studii care arată faptul că femeile încep să-şi piardă interesul pentru dragostea romantică, iar pe barbaţi pare a-i interesa din ce în ce mai mult acest aspect. Astfel, cele mai recente studii demonstează că femeile tind să fie mai pragmatice în dragoste decât bărbaţii. O explicaţie în acest sens ar putea fi constituită din faptul că femeile sunt interesate de dragoste mult mai devreme decât bărbaţii. O altă explicaţie ar putea veni din partea lui Brehm (1985, pag 104): „casătoria are un efect mai puternic asupra vieţii femeii, decât asupra vieţii bărbatului şi, de aceea, ea determină un interes mai mare în orientarea comportamentului erotic prenatal. Chiar şi astăzi, statutul socio-economic al femeii continuă să fie influenţat în mare măsură de statutul bărbatului.“

Hendrick şi Hendrick (1986) au realizat un studiu cu peste 800 de studenţi, cu ajutorul scalei tipurilor de parteneri a lui Lee (1977). Rezultatul studiului arată că bărbaţii sunt semnificativ mai frecvent ludici în raport cu femeile, iar acestea sunt în mod semnificativ mai curând storgice, pragmatice şi „maniace“, comparativ cu bărbaţii. Atât femeile cât şi bărbaţii au fost în mod egal repartizaţi în privinţa comporamentelor de tip „eros“ şi „agape“. Asta înseamnă că femeile au tendinţa de a lega sexul şi dragostea mai mult decât bărbaţii, astfel că ele vor avea relaţii sexuale numai atunci când sunt îndrăgostite.

În 1974, Fengler este cel care demonstrează că romantismul are o valoare mai mare pentru bărbaţi decât pentru femei, pe măsură ce relaţia progresează. Tot el afirmă că femeile sunt în general cele care pun capăt unei relaţii, iar bărbaţii sunt cei care resimt o mai mare supărare când  relaţia se termină.

În general, există mulţi factori care influenţează romantismul în dragoste, însă sexul este cel mai împortant.

În concluzie, se poate spune că „bărbaţii sunt mai romantici, se îndrăgostesc mai repede, dar mai puţin intens. Aceştia însă nu se ridică la nivelul de intensitate al atracţiei faţă de partener pe care îl manifestă femeile şi nu percep o relaţie atât de strânsă între sex şi dragoste, precum acestea din urmă.“ (Mitrofan, Ciupercă, 2009)

Reclame

Când…ne îndrăgostim

S-a demonstrat că, atunci când dorinţa de a fi îndrăgostit este din ce în ce mai mare, aceasta începe să domine inconştientul. J.Simpson şi colaboratorii (1986) au reluat în 1984 o întrebare pusă în 1967 unui lot reprezentativ de subiecţi: „Dacă o (un) femeie (bărbat) are toate calităţile pe care le doriţi, v-aţi căsători cu acea persoană, chiar dacă nu aţi fi îndrăgostit de aceasta?”.

Diferenţele pe sexe sunt evidente, astfel că 80% dintre femei și 40% dintre bărbaţi s-ar fi căsătorit fără a fi îndrăgostiţi, în anul 1967. În anul 1984, doar 20% dintre femei şi 20% dintre bărbaţi ar mai fi făcut acest lucru.

În cadrul acestui fenomen de îndrăgostire specific omului, există o atenţie anormal fixată asupra unei alte persoane (cea iubită), ce face ca, treptat, celelalte fiinţe şi lucruri să fie dislocate din conştiinţă.

Chapman(2000) a calculat durata medie a unei obsesii romantice. Acesta fiind în jur de 2 ani, face să fie normal faptul că oamenii se îndragostesc de mai multe ori în viaţă.

Dacă în prima fază a relaţiei ne deschidem sufletul total în faţa persoanei iubite, se va diminua misterul, mărindu-se astfel siguranţa asupra celuilalt. Nu se poate spune că acest lucru este benefic relaţiei deoarece această siguranţă duce la luciditate, diminuând pasiunea existentă. Alţi factori ce conduc la diminuarea pasiunii sunt posesivitatea şi gelozia, dar şi „tentaţia cuantificării sentimentelor”, apărută atunci când partenerii încep să fie conştienţi că ceea ce oferă nu este egal cu ceea ce primesc din partea celuilalt.

De cele mai multe ori, revenirea la realitate sau „sfârşitul stării de îndrăgostire” nu apare în acelaşi moment la ambii parteneri ca în cazul instalării acesteia. Unul dintre parteneri începe să renunţe, să se detaşeze, să nu se mai implice emoţional la fel de mult ca până atunci. Motivele pentru care aceştia aleg sau nu să se poarte în acest fel sunt multiple şi pot acţiona atât în mod singular, cât şi în mod corelativ. Dintre aceste motive, cele mai frecvente sunt neîntelegeri cu părinţii, contextul în care se defăşoară relaţia, incertitudinea, etc. Este primul pas pentru a ieşi la iveală maturitatea relaţională. În acest stadiu al relaţiei, partenerii au de ales între două soluţii, şi anume: să se despartă mai ales din cauza lipsei de pasiune dar şi a deziluziilor şi reproşurilor; cea de-a doua posibilitate este aceea de a rămâne împreună, cu menţiunea că acum sunt nevoiţi să îşi reevalueze valorile şi să le înlocuiască pe cele care nu mai corespund, fiind amândoi de acord cu o dragoste maturizată, renunţând astfel la o parte din pasiunea de la început, şi la visare.

S.Peck (apud Chapmann, 2000) susţine prin trei argumente faptul că este imposibil ca această stare de îndrăgostire să dureze mult, ea nefiind echivalentă cu iubirea. Cele trei argumente sunt:

– Îndrăgostirea nu este un act de voinţă sau o alegere conştientă. Cel mai adesea ne îndrăgostim într-un moment nepotrivit şi de cine nu trebuie.

–  Îndrăgostirea nu presupune efort.

– Cel care este îndrăgostit nu este cu adevărat interesat de progresul personal al celuilalt, unica lor dorinţă este ca lucrurile să rămână aşa.

Iubirea este una dintre cele mai greu cuantificabile noţiuni din câte există. Fiecare persoană are tendinţa de a simţi diferit iubirea, de a percepe diferit aceste stări şi sentimente puse sub umbrela iubirii. Subiectivitatea fiecărui om în ceea ce priveşte iubirea nu depinde numai de personalitatea, caracterul, modelele lui familiale de origine, ci şi de epoca în care persoana trăieşte, societate sau cultura existentă.

Diferenţe semnificative în ceea ce priveste percepţia iubirii se pot înregistra şi în cadrul aceleiaşi familii, fapt ce duce la producerea unei „fisuri” în cadrul uniunii şi stabilităţii acesteia.

Dacă iubirea este cea care aduce împreună doi parteneri, ea se dovedeşte neputincioasă în faţa duratei relaţiei. Vorbim în acest caz de adevăratele motive pentru care doi parteneri rămân împreună chiar şi după ce obişnuinţa şi rutina diminuează până la eliminare iubirea. Din diverse studii efectuate în acest sens, se observă că înțelegerea, comunicarea, încrederea, fidelitatea, ataşamentul, respectul, sunt doar câţiva dintre factorii ce fac să funcţioneze pe termen lung o relaţie.

Lipovetsky (2000) afirmă că sentimentele şi problemele create de acești factori sunt mult mai puţin abordate de bărbaţi, în comparaţie cu femeile. Voci din literatura de specialitate afirmă ca dragostea ar fi de fapt o componentă a personalităţii feminine, ele analizându-şi trăirile intime și interpretându-le într-o măsură mult mai mare decât bărbaţii.

De cine… ne îndrăgostim?

Alegerea partenerială reprezintă un proces complex, bazat pe conştientizarea propriilor sentimente, dar influenţat de părinţi, prieteni, societate. Nu puţini au fost cei care au încercat să găsească un model general de alegere a partenerului, prin diverse studii.

Amintim aici de B. Murstein, care reliefează trei stadii succesive în alegerea partenerului: stadiul stimulilor, stadiul valorilor și stadiul rolurilor.

Cu alte cuvinte, la inceput vorbim de prima impresie şi importanţa acesteia. Atracţia interpersonală este în mare parte influenţată de atractivitatea fizică, proximitate, similaritate, complementaritate, reciprocitate. Persoanele atrăgătoare au caracteristici dezirabile (efectul halo) şi sunt simboluri de statut (compania unei persoane atrăgătoare ridică statutul partenerului). După ce s-a trecut de primul stadiu, persoanele verifică compatibilitatea credinţelor şi atitudinilor, urmând ca, în cel de-al treilea stadiu, ultimul, să verifice cât de bine se potrivesc.

Reiss vede procesul de decizie maritală ca pe o mişcare a unei roţi, implicând patru elemente, aflate în relaţie de succesiune: relaţionarea, evaluarea Sinelui, dependenţa mutuală şi împlinirea nevoilor personalităţii.

Cel mai important proces existent în luarea acestei decizii este filtrarea. Davies şi Kearckoff (Apud.Coleman,J.,1988) consideră că această decizie este luată după ce apare rezultatul selecţiei pe cinci paliere, în care câmpul de alegere este din ce în ce mai mic, până se ajunge la decizia finală. Aceste cinci paliere sunt: filtrul proximităţii; filtrul similaritate-complementaritate; filtrul atracţiei personale; filtrul compatibilităţii; filtrul alegerii.

Despre teorii putem vorbi mult și bine, în ceea ce privește alegerea partenerială, și poate chiar vom vorbi cu altă ocazie.

În esență, ne alegem un partener aflat în imediata noastră vecinătate, care poate răspunde cerințelor noastre și cu care putem verifica mai usor nivelul de compatibilitate, în detrimentul celor aflați *la celălalt capat al lumii*. Evident că, în zilele noastre a devenit extrem de usor să fim în contact cu cei aflați departe de noi și numarul celor care ajung să se îndragostească de persoane aflate la mii de km distanță este în creștere.

Cu cât vedem mai des o persoana, cu atât trasaturile lui fizice și de personalitate vor deveni mai familiare, ceea ce implicit duce la o stare de siguranță (ce știu, cunosc, îmi este familiar – îmi place, mă simt în siguranță, mi-e bine). Așa se face că auzim des în jurul nostru ”m-am îndragostit de colegul de clasă”, ”m-am îndrăgostit de colegul de muncă”, ”îmi place de baiatul care călătorește în fiecare dimineață lângă mine în tren”, etc.

Alegem un partener care ne seamănă sau un partener care are trăsături de personalitate opuse față de propriile trasături. Cuplurile formate din parteneri ce se aseamănă, spunem că sunt cupluri formate pe principiul similitudinii (identificării interpersonale) iar cele formate din parteneri cu trăsături opuse, au la bază principiul complementarității (compensaţiei interpersonale).

Există mai multe explicaţii date de psihosociologi în ceea ce priveşte nevoia oamenilor de a se simţi „îndrăgostiți” de cineva. Astfel că, singurătatea nu face decât să scoată la iveală vulnerabilităţile din noi, ceea ce, implicit, duce la dorinţa de a intra în contact cu diverse persoane, care se apropie de imaginea avută de noi, despre posibila iubire. Dacă sentimentele noastre corespund cu cele ale persoanei vizate, adică apare reciprocitatea, rezultă „îndrăgostirea”(Glasser, 2000). Schachter şi Singer, în 1962, afirmă că ceea ce trebuie studiat la această stare sunt de fapt schimbările fiziologice care apar. În acest fel, „starea de îndrăgostire” nu este decât numele dat sentimentelor asociate acestor schimbări (Mitrofan, Ciuperca, 2009). O altă explicaţie ar fi faptul că în situația de excitabilitate, dacă avem pe lângă noi persoane atractive, există tendinţa de a interpreta această stare ca o „stare de îndrăgostire” (Iluţ, 2000). Iar ca o ultimă explicaţie amintită în acest sens, avem faptul că este mai probabil să ne îndrăgostim cu cât ne gândim mai mult la dragoste (Tessor şi Paulhus, 1976).

Despre nevoia de a ne simți îndrăgostiți și despre ceea ce ne face să ne dorim să ramânem impreună, vom vorbi în articole viitoare…

 

Sunt femeie, soţie şi mamă.

Sunt femeie.

Sunt soție devotată.

Sunt mamă.

Sunt optimistă, îmi place să călătoresc, îmi place să cred că mi-am păstrat spiritul ludic.

Am 1000 de temeri dar am învăţat să le folosesc în favoarea mea.

Sunt psiholog clinician și consilier psihologic, specializat în domeniul copiilor, cuplurilor și familiilor.

Consider că avem în noi resurse necesare să depăşim orice obstacol, şi mă angajez să ghidez pe oricine simte că are nevoie de cineva să îi fie alături în descoperirea și activarea lor. Cu condiția să existe suficientă motivație pentru schimbare.

Voi fi langă tine, ghidul tău în labirintul de gânduri și emoții cu care te încarci  în fiecare zi, pentru a le găsi împreună un sens, sensul tău..Voi fi lângă tine dacă vrei doar să respiri, să îți tragi sufletul sau să plângi. Putem găsi împreună noi drumuri, o nouă perspectivă.

 

Cu drag,

 

Simona Marin

Ce obiective am

Sub motto-ul SĂ CREŞTEM FRUMOS ÎMPREUNĂ, mă angajez:

  • să ofer o imagine mai clară despre ce înseamnă cuplu în zilele noastre;
  • să ofer părinţilor o altă viziune asupra creşterii copiilor într-un mod armonios;
  • să vin în sprijinul celor care doresc să găsească mai uşor puterea de a escalada obstacolele întâlnite;
  • să vă las pe voi să decideţi ce temă este important să abordăm (la secţiune special creată pentru asta).